Istorie/Context

În general, în matematică sunt două tipuri de descoperiri, două feluri de a cerceta sau de a rezolva probleme. Prima este cea aleatorie. Un matematician studiază și încearcă să rezolve o problemă teoretică, fără asociere aparentă cu realitatea, o problemă existentă doar în tărâmul matematicii. În timp, acesta dezvoltă diverse metode sau procedee pentru a rezolva această problemă. A doua metodă este cea intenționată. Un matematician se află față în față cu o problemă practică și încearcă să o rezolve. Aici, deseori se folosește și de metode dezvoltate de alți matematicieni care poate foloseau metoda aleatorie.

În mare parte, ce cunoaștem noi acum ca matematica fractală a fost dezvoltată, în mare parte, prin metoda aleatorie. Astfel de dezvoltări au avut loc în mai mulți pași în secolele XVII-XX: de la apariția geometriilor neeuclidiene (Lobacevski și Bolyai) la autosimililaritatea recursivă (Gottfried Leibniz) și contribuțiile lui Helge von Koch, Felix Hausdorff, Waclaw Sierpinski, Georg Cantor, Pierre Fatou, Gaston Julia și mulți alții.

Primul matematician care și-a dat seama de aplicațiile practice ale teoriilor și metodelor celor de mai sus este Benoît Mendelbrot în anii 1960, el inventând atât termenul de fractal (din latină, fractuus=rupt, frânt, fragmentat, spart) cât și punând bazele geometriei fractale.